Nimeni nu e perfect, nici macar Occidentul

Standard

Not so sunny ParisTocmai citii un articol despre studentii plecati la Paris, care descriu „splendorile” Occidentului. In antiteza cu ceea ce au lasat in urma, in Romanica, desigur. M-am cam inflamat, ce-i drept. Pai sa va spun despre mine, fosta studenta la Paris, actualemente in cautare de job, tot la Paris.

Eu voiam sa plec din Romania de ceva timp. De ce? Pai voiam sa fac un master „afara”, sa schimb mediul, sa vad si altceva. Si nu imi mai faceam jobul cu placere si pasiune. Si nu era nimic atat de important care sa ma lege de tara. Era un amestec de rebeliune, sete de nou, monotonie sufocanta,  nevoie de o schimbare radicala. Un restart🙂. Imi ziceam: „As pleca si in Africa daca ar fi, de ce nu?” Si chiar as fi plecat la momentul respectiv.

Dupa dosare peste dosare, sunt acceptata la doua mastere. Aleg unul. Si plec. Nu am parasit tara cu ideea ca Franta ma va primi cu bratele deschise, ca porcii chiar zboara deasupra Senei sau cainii umbla cu colaci in coada. Nu! Am plecat cu ideea ca va trebui sa muncesc incredibil de mult si EXISTA  acea mica SANSA sa reusesc. Eiii, si acea mica sansa, care in Romania mi-a fost sugrumata incetul cu incetul in cei 10 ani  de viata in Bucuresti, m-a motivat. Un challenge de carea aveam nevoie ca de aer.

Ceva m-a frapat. Minunea s-a petrecut prima oara cand am intrat intr-un magazin in Franta. „Bonjour!” Am crezut ca vanzatoarea vrea ceva de mine si m-am speriat. Cand am venit in Bucuresti din Moldova mea, am insistat eu vreo 2 luni prin magazine cu „Buna ziua!” pe care parintii mi-au aranjat-o cu grija in bagaj, dar nu a mers. Asa ca am renuntat. Am regasit-o aici!:) M-a frapat bunul simt, da!

La masterul profesional pe care l-am facut, intr-adevar, am cunoscut munca in echipa, care este foarte buna, dar doar atunci cand oamenii alaturi de care faci proiecte, cei de nivel Bac+5, adica destui ani de scoala, stiu macar cine-i Platon, de exemplu, si sunt dipusi sa colaboreze. Daca nu sunt dispusi, baiu’ nu-i mare pentru tine,ca faci tu proiectul, inveti tu mai mult, te perfectionezi.🙂

Colegii sunt peste tot aceeasi. Pentru ca depinde de om/caracter si nu neaparat de nationalitate. Am avut si colege frantuzoaice care, in timpul cursurilor, isi doseau notitele cu mana sau isi intorceau PC-ul din raza mea „de actiune”. Ca la gradinita. Sau extrem de complexate cand la curs era musai sa vorbeasca engleza. Mi s-a intamplat ca dupa ce profu’ ma delega sa le citesc doua pagini amarate dintr-un text, nu-mi mai vorbeau 2 saptamani. DAR, am avut si colege frantuzoiace care mi-au devenit prietene, asta pentru ca ne-am descoperit afinitati, ca glumele sexuale, de exemplu.🙂

Intr-adevar, aici se citeste. Chiar foarte mult in mijloacele de transport, unde sunt si foarte multi oameni stresati (pana ajung la job, cand se calmeaza brusc :)  -revin!).

Am circulat si circul mult cu trenul si metroul si mai sunt probleme tehnice: ba trenul este oprit din cauza frunzelor de pe sine ( WTF:)) asa am zis si eu!), ba s-a mai sinucis un calator sufocat de credite, fara job sau pur si simplu ajuns la capatul puterilor (pentru ca imi pare ca multi francezii sunt foarte fragili, psihic vorbind – voi dezvolta intr-un post viitor), ba etc. Desi sunt intamplari foarte frecvente, exista calatori foarte nervosi cand se intampla o grozavie d-asta si incep sa aiba palpitatii, vorbesc singuri, bat din picioare, au ticuri bizare etc. Presiunea sociala este enorma aici si sunt destui care clacheaza. Dupa cum spuneam, poporul francez este un popor stresat (parere sustinuta de multi francezi din jurul meu). Senzatiile tari sunt pe placul meu, am noroc aici!🙂

La job, unii dintre acesti calatori se calmeaza brusc, cum ziceam, daca stau si ma gandesc la sefele mele din stagiul facut in cadrul masterului. In sensul ca dorm pe ei/ele si stau cu ochii pe ceas sa nu treaca mici macar un minut peste sfarsitul programului. Iar stagiarul, cum e obiceiul, ii face treaba. Chiar si mai mult. Lucru bun de altfel (eu asa l-am privit), pentru ca ai sansa sa te pui in diverse situatii si sa te autodepasesti. Deci treaba cu acea competenta, nu e ceea ce pare. De multe ori se pune accentul pe sertarul plin de diplome si mai putin pe experienta. Nu vreau sa generalizez, desigur, pentru ca sunt sigura ca nu in toate companiile este aceasta regula!

Am intalnit persoane cu scoala (un profesor de universitate si un arhitect) pentru care Romania = romi. Deci, Nimeni nu e perfect, nici macar Occidentul. 🙂

Romania face parte din mine, o iubesc pentru traditiile si peisajele minunate. Si pentru cei cativa oameni frumosi si destepti.

Pentru mine, Romania este, ca intreg, prietenul savuros pe care imi face placere sa-l vad, dar mai rar, pentru ca daca ramanem prea mult timp impreuna, ne certam🙂.

Aici in Occident nimic nu e perfect si nimic nu e usor, insa, pentru mine, toate acestea ma provoaca, sunt un challenge. Pentru ca am sansa aia mica sa si reusesc🙂. Si pentru ca mereu, intr-un fel sau altul, am ales caile cele mai complicate, care m-au marcat, maturizat, mi-au dat un sut in fund. Deh, din nevoia de senzatii tari:)

About Nicol

Am vrut sa ma fac educatoare pe la 3 ani. Apoi doctorita. Pe la 14 ani am decis ca vreau sa ma inchid intr-o manastire, sa ma calugaresc. Asa mi-a venit. Am picat examenul de la seminarul teologic de la Agapia din cauza matematicii (?!) Mereu am fost bata la mate. Dupa am facut un liceu de mate-fizica (!?). Da, stiu. WTF Dupa ce am castigat un concurs de creatie organizat de un ziar local, am decis ca menirea mea e sa scriu. Si nu m-am mai oprit. Am facut jurnalism, dar mai multa filosofie. Mama mi-a zis ca o sa mor de foame cu jurnalismul meu si ca era mai bine daca imi placea matematica, ca aveam locul asigurat la o banca. Am fost o rebela! Am scris de la politica si economie, la religie si sex, de la dragoste nebuna la divertisment si iar sex. Nu am murit de foame. Dupa o vizita in Germania, m-am decis sa las Romania in urma. Si am ajuns in Paris, unde m-am decis sa fac si un master. Am vietuit in cel mai glamour oras gri de pe planeta fix 5 ani, dupa care, in septembrie ( pe 1 septembrie) 2016 m-am mutat la Toulouse, mai spre sud-vest, la soare, mai aprope de Spania, ocean si Pirinei. Nu stiu pana cand voi ramane aici, dar imi prieste. Blogul este despre mine, voi, Romania, Paris, Zapping (motanul antisocial cel mai frumos din lune), amour, sex, oameni si animale, intamplari, tandreturi, framantari, vise ce raman sa fie implinite… Luate in ras sau in serios. Dupa situatie. Va invit!

One response »

  1. Foarte frumoasa descrierea, sunt de acord cu tine: occidentul nu e perfect si nimic nu e usor. Nu stiu daca ai avut senzatia asta, eu am trait-o cand mergeam acasa in vacante: multi cunoscuti aveau impresia ca aici viata e roz si cainii au colaci in coada. Ceea ce nu e deloc adevarat, dar, aici poate avem sansa sa ne autodepasim cum spui tu. si cred cu tarie ca eu imi voi lua tot timpul jobul si rolul meu in serios, poate chiar mai mult decat un francez care (aici vorbesc doar din experienta mea profesionala) la prima dificultate intalnita se impacienteaza si cere ajutor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s