Family is family no matter what

Standard

Family-Isnt-Always-About-BloodAm avut cateva zile incarcate. Si am profitat de ele din plin. In prima faza mi-au venit in vizita parintii, iar apoi un fost coleg de liceu pe care nu-l mai vazusem de vreo 12 ani. Emotii peste emotii, dar sa le iau pe rand sa nu ma pierd, zic🙂

In cei aproape 10 ani de stat in Bucuresti, ai mei parinti m-au vizitat o singura data, fiecare separat: tata a venit in primul an de facultate sa-mi aduca un sac de cartofi, si mama, prin anul 3 cred, atasata de pachetul cu mancare (gen, vizita surpriza) pentru a face „inspectia”, o activitate pe care o intreprinde oriunde si oricand, cu succes😉. In toata sederea mea la Bucuresti, promisiunile de vizita din partea lor curgeau garla, dar nu s-au mai repetat. Din fericire, gandeam atunci.

De cand sunt in Franta (aproape 2 ani ) mi-au promis de cateva ori ca vin, dar cum le stiam antecedentele, nici nu am crezut. Si primesc telefon intr-o seara de februarie: „Am luat bilete. Suntem la tine la inceputul lui aprilie. Ramanem 7 zile.” Primul gand? Sincer? „7 zile e prea mult”.Asta pentru ca in vizitelele mele la Piatra Neamt, dupa 3 zile ne ciondaneam… deh, conflictu’ intre generatii bla bla.

Dupa ce am inchis telefonul, a inceput stresul. O stiu pe mama „inspectoare sefa”, iar tata nu le zice, dar le gandeste; plus ca, lucrand in Armata, le are cu educatia militareasca, cea cu „Drepti, Culcat!”. Brrrr!!! Iar eu ma stresez, de multe ori, degeaba. Defect de fabricatie.

Cum a fost? Pai cam asa: in primele zile de vizita ma gandeam ca 7 zile e prea mult, iar apoi in ultima zi, la plecare, imi parea rau ca se intorc in Romania si ma busea plansu’. In acest sejur am avut discutii in contradictoriu, nimic iesit din comun; le-am vazut fetele brazdate de linii fine si mainile muncite; le-am auzit grija care mi-o poarta si  i-am simti mandri de mine, chiar daca vorbele sunt greu de rostit/gasit… ca de fiecare data pentru ei, dar si pentru mine. Am fost epuizata psihic, dar fericita. Fericita ca i-am vazut, ca ne-am „imprietenit” din nou🙂. Dupa plecarea mea la Bucuresti, relatia dintre mine si ei nu a mai fost una foarte apropiata, emotinal vorbind. Fiind singurul lor copil, presiunea, asteptarile au fost foarte mari si mereu impresia care mi-au dat-o, orice as fi facut, era ca „it’s not enough„. Nu am vorbit niciodata face to face despre toate astea, nu (mai) incerc sa caut vinovatii pentru ca, uneori, e ok sa accepti lucrurile asa cum sunt. Familia ramane familie, orice s-ar intampla, oricum ar fi.

Paranteza🙂 Cum imi place sa gatesc, le-am pregatit tot felul de nebunii, iar cand le-am dat sushi si maki, i-am cam bagat in ceata. Tata a gustat, dar in secunda doi a cerut un carnat moldovenesc, mama, care „inspecteaza” destul de profund si cele ale gurii a mancat, dar as putea sa jur ca a fost pentru ultima oara. M-am bucurat ca m-au cadorisit cu sarmale, tuica, visinata, varza murata si sunca made in Piatra Neamt🙂. Imi ardea buza🙂.

About Nicol

Am vrut sa ma fac educatoare pe la 3 ani. Apoi doctorita. Pe la 14 ani am decis ca vreau sa ma inchid intr-o manastire, sa ma calugaresc. Asa mi-a venit. Am picat examenul de la seminarul teologic de la Agapia din cauza matematicii (?!) Mereu am fost bata la mate. Dupa am facut un liceu de mate-fizica (!?). Da, stiu. WTF Dupa ce am castigat un concurs de creatie organizat de un ziar local, am decis ca menirea mea e sa scriu. Si nu m-am mai oprit. Am facut jurnalism, dar mai multa filosofie. Mama mi-a zis ca o sa mor de foame cu jurnalismul meu si ca era mai bine daca imi placea matematica, ca aveam locul asigurat la o banca. Am fost o rebela! Am scris de la politica si economie, la religie si sex, de la dragoste nebuna la divertisment si iar sex. Nu am murit de foame. Dupa o vizita in Germania, m-am decis sa las Romania in urma. Si am ajuns in Paris, unde m-am decis sa fac si un master. Am vietuit in cel mai glamour oras gri de pe planeta fix 5 ani, dupa care, in septembrie ( pe 1 septembrie) 2016 m-am mutat la Toulouse, mai spre sud-vest, la soare, mai aprope de Spania, ocean si Pirinei. Nu stiu pana cand voi ramane aici, dar imi prieste. Blogul este despre mine, voi, Romania, Paris, Zapping (motanul antisocial cel mai frumos din lune), amour, sex, oameni si animale, intamplari, tandreturi, framantari, vise ce raman sa fie implinite… Luate in ras sau in serios. Dupa situatie. Va invit!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s