Arhive pe categorii: Care-ti este cultura

Victor Purice sau cum sa salvezi cinematograful Dacia Piatra Neamt

Standard

Ca de fiecare Paste, ma duc la Piatra Neamt, la ai mei parinti, in leaganul copilariei si adolescentei mele. Asa imi este obiceiul de cand am venit aici, in Franta, de aproape 6 ani: Craciunul in Franta, Pastele in Romania. Si de 6 ani tot imi spun ca poate ar trebui sa schimb, sa fac Craciunul in Romania si Pastele in Franta pentru ca mi-e dor de zapada. Si cum totul in viata mea e pe principiul „ai grija ce-ti doresti ca ti s-ar putea intampla”, iaca de Pastele de anul asta, in Piatra Neamt, am avut zapada de 1 metru. Ceea ce nu am vazut niciodata in viata mea –  Hristos a inviat pe zapada!

A fost o saptamana atat de plina incat am avut impresia ca am stat in Romania 1 luna si jumatate, chiar doua! Asta si pentru ca m-am intalnit cu niste OAMENI care, pur si simplu, m-au impresionat, mi-au dat o energie incredibila. Unul dintre acesti Oameni este domunul Victor Purice, cel care se ocupa cu mare grija si inversunare de cinematograful Dacia din Piatra Neamt, cinematograful adolescentei mele.

Anul trecut, cateva saptamani dupa ce m-am mutat la Toulouse, am descoperit intr-un magazin bulgaresc un pliant cu un festival de film romanesc – Motor, un festival care se organizeaza la Toulouse de ceva ani buni. Asa ca, o saptamana intreaga am avut in program filme romanesti. Si am descoperit documentarul Cinéma, mon amour –  povestea  luptei domnului Victor Purice pentru salvarea acestui cinema, sa nu fie inghitit de sistemul bolnav romanesc, sa nu fie pus la pamant de mall-urile care sufoca si slutesc orasul Piatra Neamt. Am plans de mi-au sarit ochii. Mi-am amintit cele 7 dati in care am vazut Titanic in acest cinema, mi-am amintit de Romeo si Julieta (da, era perioada mea Leonardo di Caprio), mi-am amintit de adolescenta. Si m-a impresionat enorm forta acestui om de a se pune de-a curmezisul pentru a salva un loc plin de amintiri pentru multi, un loc care inseamna atat de mult din punct de vedere cultural. Si mi-am jurat ca atunci cand voi ajunge in Piatra, trebuie sa ma duc sa-l vad pe acest om, sa-i strang mana si sa-i multumesc pentru tot ceea ce face.

Si l-am vazut. In prima faza, m-am intalnit cu „doamnele lui” Cornelia si Lorena (fetele care lucreaza la cinema). Eram in fata cinematografului, ma minunam de schimbarile facute, usor debusolata cand aud o voce zglobie in spatele meu :„Pot sa va ajut cu ceva? „ Era Cornelia. Si Lorena. Eram atat de fericita sa le vad! Cineva pe care nu cunosc decat prin intermediul unui documentar. Le spun ca le recunosc din documentar. Si ele cu zambetul pana la urechi, usor jenate, ma intreaba daca il caut pe domnul Victor si ma conduc in interior. „Da, dar nu vreau sa-l deranjez, numai sa-i multumesc pentru tot ceea ce face pentru noi si pentru Piatra-Neamt”, le spun, intimidata pana in varful urechilor.

Intru si recunosc aproape totul. Ce-i drept nu am mai vazut acest cinema de aproape 20 de ani, dar imi este atat de familiar… Vad ghiseul de bilete, deasupra lui afisul „O zi se fumeaza, O zi nu se fumeaza, Azi nu se fumeaza!„, grafitti „Salvam Dacia„. Intru in sala de asteptare, un miros de popcorn imi invadeaza narile. Nu trec nici 10 secunde si Domnul Victor apare. Galant, imi saruta mana  (wow) si ii spun ca am venit sa-i multumesc pentru tot ceea ce face. Si timp de o ora (poate chiar mai mult) povesteste cat inseamna acest cinema pentru el, cand de recunoscator este noii generatii care se implica voluntar pentru salvarea a cinemaul Dacia, pentru ea va fi mostenitoarea acestui cinema, nimeni altcineva.

Cu o tigara neaprinsa, plimbata din mana in mana, Domnul Victor, Puricescu, Victor, Vic, Bicu (cum ii spun pritenii, copiii, nepotii din Italia) are o forta, o vointa, o energie… ceva ce nu vezi foarte des. Acest fost arbitru de volei, este un luptator, un om care vrea sa puna mall-urile la pamant, iar singurul aliat este tineretul care se implica voluntar, care vine la cinema, cumpara bilete, care sfideaza sistemul. Mi-a vorbit si de autoritati si toate aceste institutiile care il curteaza doar de fatada, dar nu-mi voi raci gura vorbind despre chestii lipsite de importanta. In documentar, Domnul Victor mi s-a parut real, insa in live nu ai cum sa nu ramai gura-casca si sa nu-l asculti, sa nu vrei sa-l iei acasa. Este pasionat si pasionant, si se vede asta in ochii lui, cand vorbeste, cum povesteste. Daca as fi putut, as fi ramas la un film, dar cum timpul meu era atat dramuit, imi jur ca data viitoare o voi face.

Daca vreodata in viata ta deprimi, te duci la Piatra Neamt, la cinema Dacia si il cauti pe Domnul Victor. Ai sanse mari sa-l gasesti la ghiseul de bilete (imi povestea ca multa lume s-a mirat, dupa documentar, sa-l gaseasca la ghiseu…) si iti va spune el mai multe despre lucrurile cu adevarat importante in viata!

Documentarul va lura in salile de cinema din Paris incepand cu 6 mai 2017

 

Sa nu fim cretini, sa citim!

Standard

catavencii_ma-scuzatiEu sunt mai vintage asa (ca sa nu zic de moda veche) da’ imi duc foarte bine aceasta „cruce”.

Imi place sa citesc o carte tinand-o in mana, nu clicand, si asta din mai multe motive – sunt tactila, sensibila la atingeri de orice fel si nu pot si pace sa citesc pagini intregi in format electronic. Dupa capul meu, o carte citita pe PC, tableta sau orice suport d-asta ozeneistic al zilelor noastre e ca si cum un fumator inrait trece de la tigara aia adevarata care pu.. pardon, miroase urat, la tigara electronica –  ii lipseste ce-i mai important – gestul, reflexul, placerea de a tine o tigara adevarata in mana, de a-i scutura scrumul, de a o storci sub talpa. Ei, asa sunt eu cu cartile, ziarele, revistele si etc. Placerea mea e sa le tin in mana, sa-mi bag nasul intre pagini, sa le pipai, sa le vad defectele (si sa le mangai), sa ma murdaresc de tus, sa le mototolesc, sa le inchid, sa le deschid, sa-mi fac vant cu ele, sa le port in mana, in geanta, sa-mi pun capul pe ele, sa le pun in raft, sa le sterg de praf, sa impaturesc cadouri cu ele… Si mai ales daca sunt niste pagini datatore de rasete, cum sunt, de exemplu, cele din… Catavencii, ca presa asta-mi place mie. Imi amintesc in tineretile mele cand am facut cateva zile de practica (cum se zicea pe vremea mea) la Academia Catavencu si ieseam de acolo cu dureri de falci si burta de atata ras…

De atunci multe s-au schimbat si s-au scindat – Kamikaze, Academia Catavencu, Catavencii… Pana nu demult, ‘ai mei imi trimiteau in Franta din cand in cand, in pachetul cu muratiri si zacusti, bine aranjate in pungi de plastic, toate cele trei publicatii, dar am facut rapid alegerea –  in Kamikaze e prea mult ca*at, p*sat si chestii de genul asta, Academia Catavencu e prea…”academica” pentru gustul meu, asa ca am ales Catavencii. Si de o luna mi-am facut si abonament chiar –  pe 1 an. Cum drumul pana in Franta e destul de anevoios si scump pentru Catavencii, il primesc pe net, in PDF (offf, da, stiu, sufar) si pe hartie de hartie la parinti, in Piatra! Il imprim in fiecare saptamana, ca altfel nu pot! Mirosul&co il gasesc la ai mei, la Chiatra, nu-i bai! Nu stiu, aveam o sete, pentru prima oara in viata mea, mi-am facut abonament la o publicatie romaneasca si ma umflu in pene, zau! Si pentru ca sunt si o fashionista (NOT), am zis sa nu las presa glossy franceaza „batuta-n buza”, am bagat si 6 luni de abonament de Elle, asa, de curiozitate, dar am realizat ca citesc mai multa publicitate la Louis Vuittoane decat treburi cu adevarat interesante, asa ca, in curand va fi „Adio! Ura si la gara”.

P.S. Nu ma pot abtine, tre’ sa va spun – Stiti ca exista francezi pe lumea asta care spun „Cashtravenci”? Nu pot sa spuna „Catavencii” si pace. De ras! Eu am ras!

 

 

Te invit! Dar tu platesti…

Standard

romantic-dinnerIn Romania, cand cineva (prietena, iubit etc) te invita in oras, cine plateste? Acel cineva, nu tu, persoana invitata. Este o treaba inteleasa si clara, ca o regula (ne)scrisa.

In Franta, acest obicei este cu totul altfel. Nu de putine ori am fost invitata la aniversari de amici, prieteni, cunostinte (made in France). Petrecerea avea loc intr-un bar/club/restaurant. Cand zic petrecere, sa nu te gandesti la petrecerea romaneasca, aici e o alta „chose”. Deci, am mancat, am baut, nu prea am dansat, am dat cadoul (luat, de cele mai multe ori, la gramada), la sfarsit vine, desigur, nota. Pam pam! Si nu este sarbatoritul care achita (cum e in Romanica), ci fiecare invitat in parte achita ce a mancat, baut etc. Sau nota se imparte la numarul de invitati (indiferent daca tu ai mancat o frunza de salata si ai baut o apa plata cu lamaie si fata/baiatu’  de langa tine a bagat vreo 3 jamboane, niste beri, 5 clatine si un digestiv). In Franta, fiecare isi plateste consumatia (si poate chiar mai mult… ca in cazul de sus). Ceva in genul: „Te invit, dar tu platesti!”. O treaba care tine de cultura. (Acum sa nu te gandesti ca peste tot e la fel, dar exista mari sanse sa dai peste o astfel de situatie)

In Franta, asta cu „va invit”, poate fi adaptata, desigur. „Te invit la mine la un gratar. Si vii cu carnea, berea si toate cele”…. Pai cum vine asta? In Romania, cand esti invitat la cineva, nu vii cu mana goala, clar, vii cu un buchet de flori, o sticla de vin, niste cipsuri, ca e de bun simt. Un fel de „Multumesc pentru invitatie!”. O treaba care tine de cultura si obraz, desigur.

La prima mea intalnire oficiala cu Garconu’ , in Bucuresti, eu l-am invitat. Si i-am platit „consumatia”. El a ramas interzis. „Pai cum asa?”, el de colo. „Pai eu te-am invitat in oras”, i-am raspuns. Invitatia a fost facuta de mine, imi asum, oricat de sex feminin as fi :). Da, sunt o femeie care iti plateste „consumatia”, get over it :).

Concluzia este ca romanii sunt „largi la mana” (exceptie face mama-pe care o iubesc-, care e „economa”, cum spune ea) si de cuvant, francezii adora compania ta, dar prefera sa te ocupi de detalii. Nimic mai complicat.

„Bunicul meu” Louis de Funès  stie cel mai bine… orice asemanare este pur intamplatoare 🙂

Credit foto: nestlette.com