Victor Purice sau cum sa salvezi cinematograful Dacia Piatra Neamt

Ca de fiecare Paste, ma duc la Piatra Neamt, la ai mei parinti, in leaganul copilariei si adolescentei mele. Asa imi este obiceiul de cand am venit aici, in Franta, de aproape 6 ani: Craciunul in Franta, Pastele in Romania. Si de 6 ani tot imi spun ca poate ar trebui sa schimb, sa fac Craciunul in Romania si Pastele in Franta pentru ca mi-e dor de zapada. Si cum totul in viata mea e pe principiul „ai grija ce-ti doresti ca ti s-ar putea intampla”, iaca de Pastele de anul asta, in Piatra Neamt, am avut zapada de 1 metru. Ceea ce nu am vazut niciodata in viata mea –  Hristos a inviat pe zapada!

A fost o saptamana atat de plina incat am avut impresia ca am stat in Romania 1 luna si jumatate, chiar doua! Asta si pentru ca m-am intalnit cu niste OAMENI care, pur si simplu, m-au impresionat, mi-au dat o energie incredibila. Unul dintre acesti Oameni este domunul Victor Purice, cel care se ocupa cu mare grija si inversunare de cinematograful Dacia din Piatra Neamt, cinematograful adolescentei mele.

Anul trecut, cateva saptamani dupa ce m-am mutat la Toulouse, am descoperit intr-un magazin bulgaresc un pliant cu un festival de film romanesc – Motor, un festival care se organizeaza la Toulouse de ceva ani buni. Asa ca, o saptamana intreaga am avut in program filme romanesti. Si am descoperit documentarul Cinéma, mon amour –  povestea  luptei domnului Victor Purice pentru salvarea acestui cinema, sa nu fie inghitit de sistemul bolnav romanesc, sa nu fie pus la pamant de mall-urile care sufoca si slutesc orasul Piatra Neamt. Am plans de mi-au sarit ochii. Mi-am amintit cele 7 dati in care am vazut Titanic in acest cinema, mi-am amintit de Romeo si Julieta (da, era perioada mea Leonardo di Caprio), mi-am amintit de adolescenta. Si m-a impresionat enorm forta acestui om de a se pune de-a curmezisul pentru a salva un loc plin de amintiri pentru multi, un loc care inseamna atat de mult din punct de vedere cultural. Si mi-am jurat ca atunci cand voi ajunge in Piatra, trebuie sa ma duc sa-l vad pe acest om, sa-i strang mana si sa-i multumesc pentru tot ceea ce face.

Si l-am vazut. In prima faza, m-am intalnit cu „doamnele lui” Cornelia si Lorena (fetele care lucreaza la cinema). Eram in fata cinematografului, ma minunam de schimbarile facute, usor debusolata cand aud o voce zglobie in spatele meu :„Pot sa va ajut cu ceva? „ Era Cornelia. Si Lorena. Eram atat de fericita sa le vad! Cineva pe care nu cunosc decat prin intermediul unui documentar. Le spun ca le recunosc din documentar. Si ele cu zambetul pana la urechi, usor jenate, ma intreaba daca il caut pe domnul Victor si ma conduc in interior. „Da, dar nu vreau sa-l deranjez, numai sa-i multumesc pentru tot ceea ce face pentru noi si pentru Piatra-Neamt”, le spun, intimidata pana in varful urechilor.

Intru si recunosc aproape totul. Ce-i drept nu am mai vazut acest cinema de aproape 20 de ani, dar imi este atat de familiar… Vad ghiseul de bilete, deasupra lui afisul „O zi se fumeaza, O zi nu se fumeaza, Azi nu se fumeaza!„, grafitti „Salvam Dacia„. Intru in sala de asteptare, un miros de popcorn imi invadeaza narile. Nu trec nici 10 secunde si Domnul Victor apare. Galant, imi saruta mana  (wow) si ii spun ca am venit sa-i multumesc pentru tot ceea ce face. Si timp de o ora (poate chiar mai mult) povesteste cat inseamna acest cinema pentru el, cand de recunoscator este noii generatii care se implica voluntar pentru salvarea a cinemaul Dacia, pentru ea va fi mostenitoarea acestui cinema, nimeni altcineva.

Cu o tigara neaprinsa, plimbata din mana in mana, Domnul Victor, Puricescu, Victor, Vic, Bicu (cum ii spun pritenii, copiii, nepotii din Italia) are o forta, o vointa, o energie… ceva ce nu vezi foarte des. Acest fost arbitru de volei, este un luptator, un om care vrea sa puna mall-urile la pamant, iar singurul aliat este tineretul care se implica voluntar, care vine la cinema, cumpara bilete, care sfideaza sistemul. Mi-a vorbit si de autoritati si toate aceste institutiile care il curteaza doar de fatada, dar nu-mi voi raci gura vorbind despre chestii lipsite de importanta. In documentar, Domnul Victor mi s-a parut real, insa in live nu ai cum sa nu ramai gura-casca si sa nu-l asculti, sa nu vrei sa-l iei acasa. Este pasionat si pasionant, si se vede asta in ochii lui, cand vorbeste, cum povesteste. Daca as fi putut, as fi ramas la un film, dar cum timpul meu era atat dramuit, imi jur ca data viitoare o voi face.

Daca vreodata in viata ta deprimi, te duci la Piatra Neamt, la cinema Dacia si il cauti pe Domnul Victor. Ai sanse mari sa-l gasesti la ghiseul de bilete (imi povestea ca multa lume s-a mirat, dupa documentar, sa-l gaseasca la ghiseu…) si iti va spune el mai multe despre lucrurile cu adevarat importante in viata!

Documentarul va lura in salile de cinema din Paris incepand cu 6 mai 2017

 

Prima mea geanta Catwork implineste 10 ani

De la Bucuresti a poposit la Paris, iar acum e la Toulouse si se odihneste pe bustul meu de croitorie (asta cand nu ma insoteste in plimbarile mele). Stiu sigur ca a ajuns si pe la Sibiu pe la ARTmania, s-a incalzit pe nisipul fierbinte si a dansat cu mine in „noptile acidulate” din Vama Veche. A calatorit ceva timp si pe la Piatra Neamt, in vizite scurte pe la parinti. Da, EA este geanta mea Catwork din reiat negru, pictata manual, cu o „floare insorita” si o constelatie de bucurie 🙂 !

Bucuresti… sa tot fie vreo 10 ani. O prietena vine la un cico nocturn de vara cu o geanta pictata manual cu o pisica tare faina. Eu, cum sunt o indragostita de pisici pana peste cap si imi plac lucrurile frumoase si mai altfel, am ramas setata pe «geanta pisicoasa». Si a doua zi, prietena mea m-a dus in camaruta plina cu minunatii de toate marimile si culorile, undeva pe Strada Sperantei, nu departe de Piata Rosetti. Si acolo, un amor a inceput! Asa am descoprit eu Catwork by Diana Osorhan.

Cat de greu mi-a fost sa aleg, nici nu mai vorbesc, pentru ca aveai genti, rochite, pantaloni, cercei care mai de care…Aici m-am ales cu geanta mea vesela! Si recunosc: mi-a fost tare teama ca pictura va disparea in timp, dar a ramas neclintita, chiar si dupa 10 ani. Cateva semne de uzura (ceea ce e normal), in rest- impecabila! Si cand mai e vreo zi d-asta posomorata, imi scot geanta insorita sa ma inveselesc nitel 🙂

Nu mai locuiesc in Romania de vreo 6 ani, dar incerc pe cat posibil sa-mi cumpar haine made in Romania, handmade, accesorii lucrate cu mult suflet. Si cum obisnuiesc sa vizitez magazinele online romanesti, cu vreo doua luni in urma am dat peste Joa-shop.ro: rochii de vara, tricouri cu pisici, genti… Modelele ma faceau sa ma gandesc la stilul gentii mele Catwork-relaxat, hippie, unicat, bun la toate. Asa mi-am (re)descoperit si prin cutia cu semne „personalizate” pentru carti (unde am bucati de hartii&co adunate de-a lungul timpul) si cartea de vizita luata la prima mea intalnire LIVE cu Catwork. Si stiu si de ce am pastrat-o: pentru geanta vesela pe care mi-am insusit-o, desigur, dar si pentru ca vizual mi se parea foarte friendly, amuzanta, jucausa si pentru ca erau notate pe ea cuvintele :”Poarta Iubirea cu tine!”… Mi-am zis – „Asta sigur este o marca pentru sensibiloasa din mine :)”.

Pana acum 2 saptamani, pe Diana o stiam prin intermediul a ceea ce face, nu ne intalnisem niciodata face to face. Si mi-o imaginam ca pe o persoana cu mult zvac, sincera, careia ii place sa se joace, pasionata si… pisicoasa 🙂 pentru ca asa sunt si lucrusoarele care ies din mainile ei (cel putin, asa e geanta mea chiar si dupa 10 ani de calatorii 🙂 ).  Cum sustin sus si tare made in Romania si handmade-ul si cum 10 ani reprezinta o garantie ca ceea ce face Diana este de calitate, mi-am propus sa o contactez si sa ne vedem atunci cand vin in Romania de Paste. Si am fost in vizita la ea in atelier in Cristian, judetul Brasov! Ce am vazut acolo si ce om fain este Diana, va voi povesti intr-un episod viitor! 😉 

Sa nu fim cretini, sa citim!

Eu sunt mai vintage asa (ca sa nu zic de moda veche) da’ imi duc foarte bine aceasta „cruce”.

Imi place sa citesc o carte tinand-o in mana, nu clicand, si asta din mai multe motive – sunt tactila, sensibila la atingeri de orice fel si nu pot si pace sa citesc pagini intregi in format electronic. Dupa capul meu, o carte citita pe PC, tableta sau orice suport d-asta ozeneistic al zilelor noastre e ca si cum un fumator inrait trece de la tigara aia adevarata care pu.. pardon, miroase urat, la tigara electronica –  ii lipseste ce-i mai important – gestul, reflexul, placerea de a tine o tigara adevarata in mana, de a-i scutura scrumul, de a o storci sub talpa. Ei, asa sunt eu cu cartile, ziarele, revistele si etc. Placerea mea e sa le tin in mana, sa-mi bag nasul intre pagini, sa le pipai, sa le vad defectele (si sa le mangai), sa ma murdaresc de tus, sa le mototolesc, sa le inchid, sa le deschid, sa-mi fac vant cu ele, sa le port in mana, in geanta, sa-mi pun capul pe ele, sa le pun in raft, sa le sterg de praf, sa impaturesc cadouri cu ele… Si mai ales daca sunt niste pagini datatore de rasete, cum sunt, de exemplu, cele din… Catavencii, ca presa asta-mi place mie. Imi amintesc in tineretile mele cand am facut cateva zile de practica (cum se zicea pe vremea mea) la Academia Catavencu si ieseam de acolo cu dureri de falci si burta de atata ras…

De atunci multe s-au schimbat si s-au scindat – Kamikaze, Academia Catavencu, Catavencii… Pana nu demult, ‘ai mei imi trimiteau in Franta din cand in cand, in pachetul cu muratiri si zacusti, bine aranjate in pungi de plastic, toate cele trei publicatii, dar am facut rapid alegerea –  in Kamikaze e prea mult ca*at, p*sat si chestii de genul asta, Academia Catavencu e prea…”academica” pentru gustul meu, asa ca am ales Catavencii. Si de o luna mi-am facut si abonament chiar –  pe 1 an. Cum drumul pana in Franta e destul de anevoios si scump pentru Catavencii, il primesc pe net, in PDF (offf, da, stiu, sufar) si pe hartie de hartie la parinti, in Piatra! Il imprim in fiecare saptamana, ca altfel nu pot! Mirosul&co il gasesc la ai mei, la Chiatra, nu-i bai! Nu stiu, aveam o sete, pentru prima oara in viata mea, mi-am facut abonament la o publicatie romaneasca si ma umflu in pene, zau! Si pentru ca sunt si o fashionista (NOT), am zis sa nu las presa glossy franceaza „batuta-n buza”, am bagat si 6 luni de abonament de Elle, asa, de curiozitate, dar am realizat ca citesc mai multa publicitate la Louis Vuittoane decat treburi cu adevarat interesante, asa ca, in curand va fi „Adio! Ura si la gara”.

P.S. Nu ma pot abtine, tre’ sa va spun – Stiti ca exista francezi pe lumea asta care spun „Cashtravenci”? Nu pot sa spuna „Catavencii” si pace. De ras! Eu am ras!

 

 

Hai Romania!

Foto: Perso

„Mos Craciun exista”… pentru a 3 a oara

Nu am mai scris de ceva timp pe blogul asta, de 2 ani mai exact. Stiu, nu e frumos din partea mea, dar am avut o perioada… incarcata sa-i spunem (m-am mutat de la Paris la Toulouse) si am fost lenesa. Foarte lenesa. Dar am revenit. Si am revenit cu vesti bune, foarte bune, cele mai bune.

 Am sa va vobesc despre cineva foarte drag mie, despre Mos Craciun.

Acum cateva saptamani, am cunoscut-o aici la Toulouse pe Oana, o tanara mamica a doi copilasi, moldoveanca de-a mea si cititoare de blog (blog frantuzesc). Ne-am intalnit, ne-am placut si mi-a povestit despre ceea ce face (printre altele) de 2 ani incoace –  aduce bucurie in sufletele unor copii din satul Lunca Dochiei, judetul Bacau.

Acum cativa ani, Oana a cunoscut starea acestor copii si nu i-a uitat chiar daca locuieste de mai multi ani in Franta – acesti copii au fost abandonati de parintii lor plecati la munca in strainatate, unii dintre ei „uitand” sa se mai intoarca; unii dintre copii au fost lasati in grija bunicilor, altii pe la rude, iar putinii care stiu ce inseamna o familie, o cunosc in conditii extrem de precare.

Cum Oana este „prietena buna” cu Mos Craciun,  s-a gandit sa nu-i lase sa astepte in zadar la poarta pe acesti 35 de copii, s-a decis sa le (re)dea bucuria Craciunului. Asa ca a pus mana de la mana cu sora ei (care este la Paris), fratele (care este in UK), si familia care este in Romania si i-a ajutat pe acesti pici doi ani la rand si se pregateste pentru al 3 lea an: „E o campanie bazata pe incredere, transparenta si omenie maxima. Nu am infiintat nici un fel de ONG, Asocitatie, etc, tocmai ca fiecare banut sa se duca direct la acesti copilasi si oricine poate veni sa dea o mana de ajutor”, imi spune Oana.

Vrei sa te simti util(a), sa ajuti aceste suflete? Poti dona bani sau poti trimite/veni cu alimente de baza (ulei, paine, zahar etc.) pentru parintii ramasi, bunicii, rudele si vecinii care se ocupa de acesti prichindei, jucarii, carti, hainute, dulciuri&co., pentru ca acesti copii sa se simta… copii iubiti, importanti.

Imi povestea Oana o intamplare de anul trecut cu un baietel (care acum are 9 ani) si ai carui parinti l-au lasat in grija bunicii si au plecat in strainatate acum cativa ani, fara a da prea multe semne. Micutul povestea ca-si aminteste ca l-a vazut pe Mos Craciun o data, cand era mic, dar nu a apucat sa-i vorbeasca – „Sunt tare fericit ca ai venit sa ma vezi, chiar daca nu-mi aduceai nimic, sunt fericit ca pot sa-ti vorbesc”, spunea baietelul.

Copiii din satul Lunca Dochiei, judetul Bacau, sunt copii care spun poezii, stiu sa numere in engleza, sunt copii care au nevoie de o sansa, de putin ajutor pentru a avansa.

Orice intrebare de-a voastra va avea un raspuns, asa ca nu ezitati sa accesati pagina de Facebook

a Mos Craciun exista!

 

Pentru mai multe infos sau donatii, cei din Bucuresti o pot contacta pe Eliza la numarul 0757 500 528, iar cei din Moldova il pot contacta pe Ionel care este la Onesti – 0747 124 003.

Pentru a dona bani, aveti conturile bancare ale Oanei Gouëdreau Raileanu:

RO55BTRLRONCRT0266052401 – RON
RO05BTRLEURCRT0266052401 – EUR

Oana a facut si o campanie online de colectare a banutilor pe platforma de crowdfunding (finantare participativa) Ulule- AICI.

Am fost la locul potrivit, in momentul potrivit

Imi amintesc de cozile pe care le faceam inainte de ’89. Eram mica, era frig, mama ma punea sa tin randu’  sa luam si noi niste carne. Episodul nu s-a repetat de multe ori, da’ imi amintesc vantu’ si ploaia. Pe 16 noiembrie am stat iar la coada. Tot pe vant si ploaie. Aproape 10 ore.  Eu spun ca am fost la locul potrivit, in momentul potrivit. Restul sunt amanunte.

Recunosc: Sunt o zgarcita!

Acum ceva timp am citit o carte care se numeste „Confessions d’une radine” (Confesiunile unei zgarcite), de Catherine Cusset. Si am realizat (inca o data) cat sunt de zgarcita. Zgarcita cu mine! Cu mina insami. Si nu numai…

Noua casa, noua viata

Asadar si prin urmare, am lasat in urma Versailles-ul si m-am apropiat si mai mult de Paris. Mi-am pus sarsanalele la Clamart. Si nu e chiar rau :). Sa-mi spun doua vorbe despre cum decurge procesul de acomodare :).

Lisabona, Albufeira, vacanta si niste schimbari

Nu ne-am vazut/citit de mult timp, nu-i asa ? Si tare v-a fost dor… din cate am vazut din mesajele primite de voi 🙂 Si asta nu a facut decat sa ma bucure, mai dragilor !

S-au petrecut cateva schimbari in ultima luna. Cand am spus ca la fiecare 3 ani se intampla ceva in viata mea, fac schimbari, nu mint. Universul lucreaza in mysterious ways :).

La inceputul lui septembrie i-am spus « La revedere » Regelui Soare de la Versailles. « La revedere » pentru ca o sa mai trec sa-l vizitez, sa-i admir gradinile lui si ale Mariei Antoaneta, dar nu o sa-i mai spun « Bonjour » in fiecare zi, asta pentru ca m-am mutat. Mai aproape de Paris, cu vedere la « gramajoara de fier » aka Turnul Effeil. Asa fost sa fie ! O sa-ti povestesc mai pe indelete si despre viata de aici, acomodare etc.

Dupa ce ne-am mutat cu emotii si cu Zapping (desigur), a doua zi cu noaptea-n cap am plecat in vacanta. Era nevoie. Am plecat pentru 10 zile in Portugalia. La Lisboa si Albufeira. Perioada in care am renuntat la orice legatura cu lumea internetului :).

A fost o vacanta… relaxanta si foarte colorata ! Dupa o perioada extrem de agitata, cu emotii peste emotii, chiar aveam nevoie sa uit un pic de Paris (oricat de greu ar fi 😉 ). Anul asta, aveam programata o vacanta in Japonia (tara pe care vreau sa o vad si sa o gust din toti rarunchii), dar cum pusculita mea nu a fost destul de burdusita, am zis sa merg pe aici, « peste gard », sa vizitez niste locuri pe care nu le-am vazut niciodata. Si nu a fost rau deloc.

Niste prietene mi-au spus ca in Portugalia o sa mananc painea cea mai buna si o sa vad cei mai frumosi masculi. Dragele mele, painea a fost cea mai buna, recunoc, masculi frumosi… nu prea am vazut ce-i drept. Poate ar trebui sa ma intorc, sa investighez mai bine:).

Nu va voi aburi cu multe detalii, doar cateva 🙂 Din cate am vazut, la Lisabona, oamenii traiesc afara, isi fac viata in aer liber . De la geamurile si balcoanele pline de flori, pisici, catei si papagali, ate pe care sunt insirate rufe, pana la noptile fierbinti, pline de petreceri pe strazi inguste. Adevarati latini, ca noi, romanii, nu ca « impostorii » de francezi sau italieni, care nu prea stiu sa petreaca :). Lisabona e un oras viu, cu acoperisuri pline de vegetatie, cu strazi pavate pe care poti sa faci lejer o febra musculara (si sa-ti rupi gatul, daca ai tocuri). M-am plimbat cu vestitul tramvai 28 printre strazile extrem de inguste si am simtit mirosuri imbietoare de usturoi in toate starile lui – zdrobit, rumenit, prajit, etc. De cand am venit de la Lisabona, nu mai am masura la sare (pentru ca acolo mancarea este foarte sarata) si nici la marimea portiilor (care la Lisabona sunt imense). Si sa nu credeti ca este scump. Chiar deloc. E poate chiar mai ieftin decat la Istanbul.

Niste adrese bune:

Ne-am cazat la locali in cartierul Bairro Alto si Estrela. Minunat ! Cand plec in vacante, prefer sa stau printre « d-ai locului » sa respir cu ei acelasi aer, sa le vad obiceiurile, ticurile. Rezervarea am facut-o pe internet (housetrip.com) si s-a minerit sa dau peste persoane extraordinare !

Restaurantul de cartier Zapata – Santa Catarina , unde am mancat cel mai bine (bacalhau, creveti, etc) – Rua do Poço dos Negros 47. Uitati localurile pentru turisti, la Zapata gasiti bucataria familiala portugheza cea mai buna (poate chiar din toata Lisabona 🙂 ).

Am ajuns si in carierul Belem, pentru a gusta vestitele Pasteis de Belem, desertul portughez ( Rua Belém 84-92). Sa nu ve speriati de coada din fata magazinului, merge repede.

Arta stradala e la ea acasa la Lisabona. Si m-am simtit in elementul meu. Si mi-am descoperit o noua pasiune – placile de ceramica (faianta, gresie) – AZULEJOS. O minunatie!

4 zile sunt de ajuns sa faci Lisabona in lung si-n lat, dar e greu sa te saturi de ea. Mai ales ca am prins o vreme perfecta, nici prea cald nici prea frig. Tare mi-ar placea sa vad Lisabona fara turisti, dar ar fi imposibil.

 

Apoi am plecat in sudul Portugaliei, la Albufeira, unde am inchiriat cu niste prieteni o vila cu piscina, cu absolut tot ce-ti trebuie, la 10 minute de plaja. Si uite asa, 6 zile am avut urmatorul program : plaja, piscina (m-am inarmat cu pernite si colac pentru ca nu stiu sa inot – nu radeti !!!), plaja, gratarel, dans, gratarel, somn, piscina, plaja, dans, gratarel. Mi se cam luase dupa 2 zile, fiind agitata din fire, ce-i drept…. Plaja de la Albufeira este superba ! Ai impresia ca esti printre canioane. In aceasta regiune dai nas in nas peste tot cu englezi si batranei, dar nu-i problematica treaba! Daca vrei cateva zile linistite, lenese, cu peisaje de-ti taie rasuflarea, aici e de tine 🙂

Mai putin va recomand o astfel de iesire cu francezi care sunt spanciliti. Sau au alergii la masline, ardei grasi, porumb, castraveti, rosii, etc. Ca e complicat sa vietuiesti cu ei. Sau francezi care, din motive religioase, realizeaza in ultima zi de vacanta ca furculita de gratar a invartit si halci de porc. Sau, tot din motive de religie, dupa un pachet de tigari fumat si vorbe nelalocul lor realizeaza ca trebuie sa-si faca rugaciunea. Ma rog, sunt chestii care pe mine ma depasesc…

Si sa stii ca si sudul Portugaliei este abordabil. Noi am fost 9 si am platit 1600 euro pentru cele 6 nopti. Prima oara cand mi-am « facut de cap » inchiriind o vila…

Daca vizitezi Lisabona (si sudul Portugaliei) TREBUIE sa-ti uiti acasa trusa de machiaj! Pentru ca nu-si are rostul. 10 zile am fost make-up free si ce bine a mai fost! M-am lasat fardata doar de soare :).

Pofticioasa cum sunt, am tras o concluzie in ceea ce priveste papa : e clar, in nordul Portugaliei mananci mult mai bine si ieftin. Iar daca nu-ti este foarte, foarte, foarte, foarte foame, nu are rost sa ceri o portie de orice ti-ar dori inima, comanda mai bine o JUMATATE de portie. Oamenii astia nu au simtul masurii 🙂 ; « ca in Romania » (cum imi sufla in casca un francez). In sud sunt foarte multi englezi care si-au deschis restaurante, si desigur, nu este aceeasi treaba ( stomacul si nici ochii nu sunt in extaz)…

O vacanta binemeritata (chiar daca nu a fost Japonia) :). Mi-ar placea sa mai dau o tura prin Portugalia, sa mai bag o portie de bacalhau, sa mananc peste pe saturate, sa admir azulejos, ate cu rufe la soare, sa simt adieri cu miros de usturoi calit, sa mai ascult fado…

{Guest post} Claudia, de… pretutindeni :”Unde este acasa?”

Claudia este o mana de fata cu ochi verzi pe care am cunoscut-o in primavara acestui an. Iti povesteste si ea cum s-a intamplat… intamplarea :).

De obicei cand fac un „guest post”, spun si de unde vine autorul vorbelor. Ei, de data asta, nu pot da un loc fix, pentru ca nu exista DOAR UNUL pentru Claudia, care a calatorit (si calatoreste) in lung si-n lat… In primavara era la Paris, dar locuia in Anglia si urma sa se mute in Belgia cu o bursa…. Imi amintesc faptul ca am discutat cu ea despre individualismul francezilor, despre Romania, ca „acasa”, „casa”, loc de bastina, despre mii de lucruri. Am schimbat locurile, de  data asta ingregistrandu-ma ea pe mine cu un reportofon. Interesanta senzatie. Placuta si ciudata in acelasi timp. Mi-a placut tare mult de ea, pentru ca intalnirea noastra ne-a dat de gandit, amandorura… Claudia, despre „acasa” ei